de la o stare la alta

Mi-au amorțit cadavrele poeziei în sânge
N-auzi tu, oare, cum versul după mine plânge?
mi-am injectat, cred, o doză fatală
doctorii nici măcar nu au auzit de această boală
fatidică îmi este toată visarea
nebunia, doar ea îmi rămâne chemarea
și singurul lucru aproape cert
în acest Univers absurd și inert
cu toate aceste fapte de neînchipuit
te rog,
spală-mi păcatele în asfințit
și iartă-mi trecutul, prezentul, ființa,
ajută-mă să pot să-mi întrec neputința
și din inima ta, din tot ce tu ești,
din lumea aceea caldă de versuri, povești,
aruncă-mi un fir, o speranță, o rază
păcătuiește cu mine..
E încă amiază.

floarea-soarelui

 și trupul tău e gâdilat
 numai de soare și de vântul plăpând
 îți simt glasul cântând și tremurând
 la simpla atingere a firelor de iarbă
 te mușc și îți gâdil cuvintele-n talpă
 aleargă-mă pe dealurile care ne privesc înmărmurite
 sărută-mi toate dorințele încă netrezite
 jură-mi în fața a mii de petale
 că doar poezia mea va fi pe buzele tale
 și încântă-mi urechea cu sunete dulci
 fugi, de pe culmi, cununi să-mi aduci
 rostogolește-te cu mine în valea de șoapte
 hai să ne-ncalzim doar cu ele la noapte
 și hai să ne dezbrăcăm cu totul de rele
 să fim vecini doar cu niște stele
 iar dimineață, când ne trezim
 să vadă doar floarea-soarelui cât ne iubim.

metafore

aroma de piersică a buzelor tale
a rămas amintire fixată pe papilele mele gustative
valurile vin și trec, câte substantive
se plimbă mirate pe plajă...
tu-mi ești cea mai frumoasă hiperbolă
mă focusez constant numai și numai pe tine, lucrurile din jurul meu exagerează, îți sunt scandalos de loială
se-nserează și tu-mi ești metafora, goală..
flutură vântul prin trestii și e atât de linișite, e atât de bine
te-aud și te văd și te simt doar pe tine
îmi ești creator și critic, te-nalt și te ridic
până la statutul de moft, analitic..
îmbină toate vocalele vorbelor scrise
cu toate consoanele șoaptelor nepermise
și hai să-nfiripăm cea mai frumoasă poveste din Univers
o să-ți fiu muză, iar tu să-mi fii vers..

solitude is bliss

 vreau să nu mai exist pentru câteva minute
 tăcerea mea să nu mai răsune apăsător în urechile nimănui
 vreau să nu-i mai spun nimănui nici vrute, nici nevrute
 vreau să nu-mi mai agăț nici măcar pofta-n cui.
 pustiu, lasă-mă acolo
 doar câteva minute să fiu
 eu și sinele meu, în goliciunea și splendoarea Universului neatins
 de altă ființă sau de alt vis.
 lasă-mă să trec în starea de increat, lasă-mă să mor și să mă nasc.
 (revin după 5 minute, de fapt.
 am prea multe probleme cărora trebuie să le dau de cap)

căldura

vreau să înaintez doar prin căldura îndrumărilor tale 
și străzile să plângă, vai, să plângă atunci când pășim dezinvolt pe cimentul ud 
și numai felinarele or să ne-audă 
sufletele dansând pe-așternuturile reci.. 
becul din sufragerie s-a ars când mi-ai povestit despre valurile de nisip 
care te-au înghițit ușor.
mirosul cald de plăcintă cu mere a ajuns până în dormitor
și-am zis că o să mor, Doamne, că aș putea să mor,
ascultându-te pe tine și toate poveștile din lume
știi să îmi spui orice poveste anume..
până și perdelele au venit mai aproape
și hainele tale mi-au spus că vor să rămână peste noapte
îmi plânge chiuveta și mi-ai dezghețat frigiderul
iar balconul a rămas singurul, stingherul,
neatins de palmele tale, calde sau reci,
să-mi spui cât rămâi, să-mi spui dacă pleci.
vreau să-ți descui în suflet cele mai adânci și-ntunecate secrete
în seara asta o să te învăț pe îndelete
mă fascinează brutalitatea cu care timpul ți-a rămas în privire
și-mi dă speranță când văd în tine atât de multă fericire
din toate visele pe care le-ai ucis până acum,
din toți oamenii cărora ai ales să le spui rămas bun,
din toate melodiile pe care ai ales să nu le asculți până la sfârșit
din toți oamenii din lume,
mă bucur că tu ai venit. 

eu, umbra aceasta

vreau să mă închid într-o umbră 
și să le țip ferestrelor să nu se mai ascundă 
de străzile orașului, senine sau reci 
vreau să fiu o alee pe care mereu doar tu să treci 
și mai vreau, în pustietate, să fiu 
așezată pe un raft, cândva, mai târziu
o carte cu pagini gălbui și-nvechite
pe care-au fost scrise milioane de cuvinte
aș vrea să fiu o carte pe care să scrii toate silabele din lume
aș vrea, pe prima pagină, să am numai un nume
pe care să-l port ca ecou printre celelalte cărți
aș vrea, numele tău, să-mi fie pașaport
și-aș vrea, de-aș putea, numai în suflet să-l port
și toate cărțile din lume să fie retrase
când or să-mi vadă, în capăt, paginile arse. 

real

e o fisură între lumea reală 
și lumea pe care-aș vrea eu să o văd acum 
mi-am luat o cartelă de metrou 
și-am coborât printre oameni plictisiți și plictisitori, din nou 
am fumat sub clar de lună cu tine toate șoaptele 
mi-ai ars pe palme stelele și toate constelațiile
lumea e totuși frumoasă, mai cred și mai sper
deși văd numai ceață, deși în suflete e doar ger
gândesc la figurat, antitetic și aparte
declară-mi pe buze cele mai dulci cuvinte inapte
să se așeze frumos, cu o sintaxă clară
iubesc cuvintele care nu au o formă banală
și te iubesc pe tine pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-ai dat
ce mai contează dacă s-au născut din artă sau din păcat
mi-e clar că totul devine absurd și nefast
noapte. nu mai aud nici măcar un glas. 

(ars) poetica

Procesul meu de creație a fost distrus 
uită-mi, așadar, orice cuvânt în plus 
ți-am scris prea multe rânduri, 
am ars prea multe foi 
am aruncat în tihnă 
silabe la gunoi..
mi-am rupt din mine aripi
și le-am pus pe hârtie
am scos suflet și lacrimi
din pură agonie
am murit în fiecare vis pierdut
la fel, cu fiecare vers, ușor, am renăscut
și mi-am creat un fel de invincibilitate
un fel al meu, unic, de-a trece peste toate
peste toate nopțile albastre și reci
peste toate ironiile sorții..
te rog, Cuvânt, să nu-mi mai pleci. 

Doi

lasă-mă să acționez transformativ asupra propriilor construcții mintale

lasă-mă, apoi, să le influențez și pe ale tale,

nu te mai uita naiv și ironic pe geam

gândește-te mai bine la cât de frumoși eram

înainte ca zăpezile astea toate să se așeze peste noi.

am rămas autonomi printre oameni, 

deci, am rămas goi.

reversibilitatea gândirii e tot ce mai am 

hai să fugim aiurea pe străzi, cu spatele

hai să nu mai lăsăm oamenii să ne-audă șoaptele

e o agonie verde între mine și tine

copacii ăștia îmi schimbă tot răul în bine

visez.

mi-ai stimulat la maxim capacitățile,

te-am iubit în toate proporțiile.

și ningea.



Photo credits:Livia Fălcaru-Ambivalence

metrou

omul mut din metrou m-a făcut să plâng

 conștiința mi-a dormit și s-a trezit brusc, ca dintr-un vis urât, un coșmar

 extrapolând, totul în jurul meu devine neclar

 și tind să cred, ca o limită, că avem un limbaj

 înțeles doar de noi, nu de ieri, nu de azi

 integral, mi-am format în zâmbet un groaznic sentiment

 îmi mărturisesc credința, o susțin vehement

 instinctul scăpării din cușca de-argint

 libertatea-ntrebarii, în vis mă cuprind

 și deci, lacrimile curg șiroaie

 nu-i noapte, nu-i frig, nu-i nici măcar ploaie

 e ursit să empatizez cu orice dramă

 orice frică, orice șoaptă, orice teamă

 simt singurătatea acerbă a omului de lângă mine

 simt cum fuge timpul și cum nu mă pot abține

 alerg spre același răsărit nesperat

 sunt dragoste, artă

 născut din păcat. 

son lux

ajutor

simt că glasul meu nu mai poate
să ascundă durerea în noapte
așa că strig, oasele mă dor,
ajutor...
ajutor,
puterile mi-s duse, apuse, răpuse
coastele-s rupte, strânse, înguste
stomacul se strânge, nu pot să respir
mă agăț de o speranță, mă agăț de un fir
din lumina cu care m-am salvat singură de atâtea ori
am crezut că n-o să mai fie nevoie, am crezut că sunt stări
pe care nu voi mai fi nevoită niciodată să le ncerc
durerea surdă se mută din creier în piept.
fiecare celulă din mine se răzvrătește
sângele-n vene parcă gonește
și cad.
nu vă deranjați, stați liniștiți,
mă ridic oricum.
nu mă abat, mă mențin, îmi știu scopul acum
eram tot eu, lumina, la capăt de tunel
și eram tot eu, aceeași, când căutăm un țel.

haos

generația mea a uitat să mai pună frână
suntem cu toții orbi și ne ținem de mână
bicicletele trec fericite deasupra felinarelor gri
suntem încă vii, suntem oare copii?
trăiesc înotând continuu într-un acvariu prost confecționat
am ipoteze și probleme care-ți fac capul pătrat
psihodinamic, pot spune că mă simt ca o particulă în mișcare browniană
la limita haosului sunt atât de creativă
mi se aprind în creier stele, rațiunea mi-e activă
și trăiesc eu, eu sunt Universul, eu respir, eu exist
sunt o generație dusă înainte fără vreun scop precis
vreau să schimb lumea și nici măcar nu știu să încep cu mine
vreau să fac bine, când mă uit în jur
nici nu mă pot abține.

echilibru

 crezi că există stabilitate perfectă?

 că dragostea, în viață, e singura chestie concretă?

 și în cazul acesta, cine ne mai salvează de egoism

 cine ne dă aripi, cine ne taie din timp

 cine integrează sufletele noastre rastite

 în anumite tipare?

 cine ne scoate din orbite

 cine ne dă motivul pentru care trăim?

 cine ne spune când începem

 cine, când ne oprim?

 naivitatea din vocea mea mă face să plâng

 sunt umbra din calea-ți 

 sunt copacul frânt

 așadar, cine

 ne oprește din călătoria asta continuă

 cine știe cum să definească această ingenuă

 și neclară chestiune

 suntem sau nu suntem victimele unei forțe neștiute

 poți face tot ce vrei, poți prelungi minute?

 poți fi tu haos, poți fi eter?

 te poți numi demon, te poți numi înger?

Moartea pixelului

Moartea pixelului 

ce titlu dramatic 
te-ai gândit în timp ce autobuzele treceau fantomatic 
străzile toate au câte un nume 
dar cine le dă glas, și cine le mai spune 
câte dorințe am ars odată cu țigările
lângă trecerea de pietoni
ce oameni buni am fost, și vai, ce demoni
am râs atâtea seri cu pahare de vin
am auzit mai des "hai, mai stai puțin"
n-am înălțat niciun zmeu în acest an
simt că mi s-a scurs viața cât am privit pe tavan
de fapt, simt că mi-a murit viața o dată cu pixelul ăsta
stau cu ochii închiși, aștept momentul oportun
să spun ceva în așa fel încât să nu pară la fel de nebun
tonul vocii mele o să-ți amintească
de banca aia de pe bulevard pe care-ai găsit-o la momentul cel mai bun
deja te-am pierdut, deja nu mai știi ce spun
nu contează, iubește-ți pixelii și taci
oricum nu știi că mergi
oricum nu vezi ce faci. 

Re(gene)rare

faptul că celulele mele 
se regenerează o dată la șapte ani 
și că am ajuns deja 
să fiu pentru a 3-a oară 
o persoană cu totul și cu totul nouă 
mă sperie.
cum să-mi mai regăsesc identitatea, în inexistența ființei mele anterioare?
sunt, în esență, tot eu în oglindă? 

Tu

un singur nume. 
spune-l 
primul la care te gândești, 
primul pe care îl grăiești 
primele litere care-ți apar în minte după somn 
prima bucurie, primul gest, primul om
care ți-a schimbat Universul într-un mod cutremurător
care te-a făcut să plângi și să tremuri de dor
care ți-a lăsat pupilele dilatate de bucurie
care te-a luminat într-un mod în care nimeni altcineva nu știe..
spune-mi sau scrie primul nume
și-ai să știi cine-ți este otrava anume.

Exercițiu de cuvinte

mi-ai adunat toate șoaptele într-o bucată de chihlimbar
ai pornit Pink Floyd, mi-ai mai turnat un pahar
am simțit atunci, cu tine, iluzia unei infinități
privind din mansarda ta, acum, ca-n alte dăți
te rog să mai stai, te uiți și socoți..
ne simțim împreună atât de suprem
parcă o să cădem amândoi, de mână, 'n etern
îți spun numele și întregul Univers rezonează cu mine
e calm și frumos, îmi place, e bine
stau la mansarda ta, nu mai există în lume păcat
îți văd chipul vesel, de doruri dezbrăcat,
nu mai disting între vis și realitate
Tu-mi ești, de fapt, o idealitate
remarc cum, cu nonșalanță
pui atât de frumos lucrurile în balanță
îmi provoci gândirea și simt că nu sunt în zadar
că n-o să rămân pentru tine doar o altă dată-n calendar
că o să ții minte tu, anume,
seara-n care am stat în mansarda ta
și am uitat de lume.

visare

 cu mână întinsă am strâns toată puzderia de stele
 mi-am făcut din ele cercei și inele
 și-am revenit printre muritorii de rând
 mi-am zis "ce gălăgie-i aici, pe Pământ".
 mi-a zâmbit apoi cu drag Luna, nebuna,
 mi-a adus furtuna și am privit cum fulgeră și tună
 Universul întreg îl simțeam cuprinzând
 fiecare umbră și fiecare piatră de pe pământ
 m-am ascuns, inocentă, sub salcia verde
 mi-am zis că sub ea nici Cerul nu mă vede
 și-am adormit cu lacrimile copacului bătrân
 mi-am visat toată viața, mi-am spus ce aveam să-mi spun
 și m-am trezit.
 lângă mine nu mai era nimic de privit.

A.

Nu vreau să îmi vorbești în nicio altă limbă
îmi sunt de ajuns cuvintele ce pe trup ți se perindă
fi-mi punct, nu-ți sunt virgulă
mirifică, magnifică
silabisire a simplei stări de a fi
cu tine simt bucuria unui parc plin de copii.

Stelele ne curg șiroaie pe gât
dă-mi infinitul și-o barcă, nu vreau nimic mai mult
o să navighez toate hărțile formate între sinapsele tale
o să acopăr și-o să-ți descopăr miracolele goale
fi-mi barcă de salvare când o să-mi pierd curajul
de sunt prea îndrăzneață, te rog, scuză-mi deranjul!
vreau doar să fiu acum, în clipa asta, aici
și să-ți dansez pe tâmple cu zâne și pitici
în vene o să-ți curg ca vinul în pahare
și-o să am din lume cea mai frumoasă culoare
pe care nu o va putea vedea nimeni altcineva
decât iubirea mea, decât iubirea ta.

21

 cred că uneori nu îmi plac numerele
 limitează și abstractizează în același timp,
 simt că nu am loc, simt că mă tot schimb..
 important, vital și necesar
 e că simt.
 vreau să trăiesc o libertate perfectă
 mi-e fundament gândirea, setea concretă
 de mult mai mult decât cifrele pot arăta:
 o carte, o idee, trei linii, o cafea..
 Oamenii vin și pleacă
 plus și minus, la final
 se trage aceeași linie, nu rămâne același egal
 funcția asta nu e constantă, firea umană
 mă reprimă și mă deprimă, ce anormală
 și mistică poate fi, o simplă himeră
 nu te lega de lucruri, realitatea-i efemeră
 am trăit aproape șapte mii șase sute șaizeci și patru de zile
 în același meridian
 mă sperie curajul, mă flatează suspansul
 m-am oprit, însă, din a mai transfera
 din inima mea
 în inima ta
 21, iar eu te ascult
 21, te-am așteptat de mult.

nu cred că știu să fiu, nu cred că știu să cresc

 vino să vezi câte grădini se află în sufletul meu
 vino să afli cât mi-a fost bine și cât mi-a fost greu
 aici, pe stânga, e primul străin pe care l-am iubit,
 mai departe în față e primul om care m-a rănit
 am în spate oamenii care au plecat
 lateral, dreapta, cei care sunt aici, care au stat.
 ia loc acolo, lângă livezi,
 sunt merele coapte, sunt merele verzi
 am fiert puțin vin, mai stai, mai rămâi
 ascultă-mă, sau poate nu m-asculți..
 decupează din peisajul ăsta cotidian
 toate faptele abstracte, pune-le pe tavan
 uită-mi toate regretele, se duc an după an,
 iar peste umerii mei goi
 s-au așternut furtuni, s-au așternut și ploi..
 stând aici, printre atâtea flori, printre urzici
 timpul s-a concentrat în secundele astea dulci
 învață să mă ierți, învață să nu uiți
 permanenta conștientizare a sinelui mă face să-ți mărturisesc
 nu cred că știu să fiu, nu cred că știu să cresc.

(in)finit

 vectorial, îmi ies săgeți din inimă
 binele suprimă orice altă stare
 sunt petale de flori, sunt pete de culoare
 sunt poza aia pe care-o găsești uitată-ntr-un sertar
 sunt prima ta foaie, din primul tău abecedar
 sunt prima pătură cu care te-ai învelit
 sunt primul răsărit pe care l-ai privit
 sunt prima oară când ai făcut ceva fără că alții să știe
 sunt ziua aia în care ai jucat fazan
 sunt visele pe care ți le-ai desenat cu creta pe tavan
 sunt momentul când voiai mult prea mult să crești
 sunt toți oamenii pe care îi iubești
 sunt prima ta bomboană de Crăciun
 sunt un om cald, jur, sunt un om bun
 sunt momentul ăla când ți-a fost frică și ai scăpat
 sunt prima ta beție în Vamă
 sunt nisipul cald, când l-ai ținut în palmă
 sunt tenișii ăia rupți pe care încă nu te-nduri să-i arunci
 sunt sărutări pe frunte, sunt buze mult prea dulci
 sunt concertul ăla când ți s-a făcut pielea de găină
 sunt oara când ai dansat în ploaie
 sunt cuvintele pe care le-ai așternut cu atâta drag pe foaie
 sunt minutele alea în plus de la test
 sunt zâmbetul senin, sunt un vers
 sunt tricoul tău preferat
 sunt prietenul care a stat
 sunt tot ce ai vrut să fiu
 sunt un infinit
 sunt Lumea întreagă
 Sunt eu, nesfârșit.

Ananas

 gura îți râde după ce mănânci ananas
 am pleoapele grele, mi-e creierul ars
 sunt o întreagă generație lipsită de somn
 am așezat toate cuvintele noastre frumos, într-un pom
 l-am numit copacul fericit
 și l-am udat, și l-am privit
 și cuvintele au crescut
 și s-au înmulțit
 și s-au bucurat, și s-au împrietenit
 și-au devenit împreună poezie
 sau orice ar vrea toate astea
 să fie...

absențe nemotivate

 eu nu mă încadrez în dihotomia gândurilor tale
 entuziasmul meu îți provoacă pe buze răni mortale
 am aproximativ 15 ezitări pe minut
 am crezut prima data că am ezitat să te sărut,
 acut
 privesc cum îți strigă amorul mut
 pe gene.
 tulpinile a ceea ce s-a înfiripat între noi
 s-au bifurcat și închistat
 și am rămas goi
 dezbrăcați de anumite idei și nevoi..
 centimetru cu centimetru, cuantumul distanțelor dintre noi
 se împarte la doi.
 e perceptibilă oscilația aproape sinusoidală
 pe care o simți ca pe presiunea cotidiană
 dar o arunci și o stâlcești și chiar o uiți
 focalizându-ți atenția pe chipurile oamenilor fericiți
 ca mine, ca tine,
 ipostaza asta ne prinde chiar bine..
 îți vindec cu rigurozitate leziunile necicatrizate
 să zacem în abis împreună, fără timp, absențe nemotivate.

e

 Vivianei îi plac cuvintele cu litera e 

 electric, entuziast, empatic 

 enervant și epuizant e 

 e, se repetă e 

 Viviana, Viviana e, Viviane, 

 ecler, echitație, echiprobabilitate 

 efectiv, erotic, educat 

 evident e evitată evoluția 

 exacerbat de exact am încercat 

 să aleg e, ce e, cine e 

 cum e 

 un e 

 unde e e 

 de ce e 

 e 

 evident e, o excepție 

 exclusiv exhibată, etalată, evoluată 

 Poezia asta e esențială în etica mea 

 îmi ești estuar și-ți sunt mal  

 etimologic și cultural 

 mă încadrez în toate elementele căutate 

 printre atâtea e-uri și păcate. 

tramvai

  

Astăzi m-am bucurat că m-am urcat în tramvaiul greșit

am ajuns într-un loc pe care altfel, cel mai probabil, nu l-aș fi găsit

și n-aș mai fi avut parte de privirea frumoasă a fetiței în rochița roz

nu m-aș mai fi gândit că poate m-am îmbrăcat prea gros

pentru o zi de 19 noiembrie, însorită

îmi place să trăiesc soarele, lumina mă face să mă simt iubită

de câteva săptămâni încoace

de la un gând aproape de final

am început să privesc altfel,

am început să mă las dusă de văl

și-am ajuns, astfel, în tramvaiul greșit

unii ar spune că sunt un om mult prea aiurit

și până la urmă, cui și de ce îi pasă

ai atâția oameni de cunoscut

și ai atâtea locuri de văzut

ai atâtea lucruri de făcut

ai atâtea vise de visat

și atâtea versuri de cântat

încât nici nu ar merita să-

ți irosești gândul pe atât

"aș fi putut să nu mă urc în tramvaiul greșit. aș fi putut".

poem.

 soarbe-mi din membrană celulară
 înțelesul nescris al stelelor care s-au născut
 în fiecare zi de când te-am cunoscut.
 gâdilă-mi cu senzația pielii tale
 dulcele adus de culori ilegale
 pe care cu soarta pe ochi ți le-am scris
 adu-mi, din miracol, pe pene, un vis.
 iubește-mi întregul, totalul, ființa
 fi-mi drum și lumină
 //și uită știința; //cu bună credință;

 din doru-mi pierdut.

.

douăsprezece și douăzeci și șapte de minute
 timpul trece pe vrute, pe nevrute
 mi-am privit azi în suflet oamenii dragi
 uneori e de-ajuns un simplu "ce mai faci..?"
 mârșav joc e moartea
 și viața, de fapt,
 te simți ca un suflet
 absurd și inapt
 necopt și netrebnic
 electrizat de sirenele
 ambulanțelor ce trec pe străzi paralele
 cu mințile noastre închise, incapabile să se exteriorizeze la extrem
 mi-e frig și mi-e lacrimi
 ce teamă, ce ger
 rațiunea insistă să-mi bată mâhnirea
 urmează-ți instinctul primar, doar atât
 fii numai ce vrei, fii tot ce ai vrut.

puzzle

 iartă-mă, te rog, pentru întârziere
 am fost doar vizavi să-ți cumpăr niște miere
 în dulcile nopți ce ne-așteaptă de-acum
 să-ți fiu călăuza, iar tu să-mi fii drum..
 am așteptat un pic, dar iată c-ai venit
 mi-am prins în minte gustu-ți
 ți-am scris pe piele-n vis
 toți centimetrii care-ar putea să ne separe
 se anihilează, aerul dispare
 suntem uniți, împreunați, îmbinați
 ca într-un joc de asamblare, iar tu
 ești piesa aia pierdută
 pe care o rătăcești sub canapea
 și o găsești deodată
 din întâmplare
 fără să știi unde s-a ascuns până acum oare
 și o lipești
 cu piesa cealaltă
 care stătea însingurată și uitată pe raftul de sus al bibliotecii vechi
 și uite, deodată, ești numai ochi și urechi
 căci ți s-a întâmplat și ție, cotidianul te bate
 dar în lumea asta ceva încă răzbate
 unirea simplă și pură a două piese de joc
 e doar o faină-ntâmplare, e doar ceva de noroc
 și toate astea s-au petrecut
 într-o seară în care eu nu aveam nimic de pierdut
 căci ce ar putea oare, a se întâmpla
 decât ca lumea mea
 să se lovească de a ta?
 

poveste de seară (II)

 te-am iubit atât de frumos
 încât tot restul lumii mi se pare pe dos
 ai trezit în mine furtuni rupte din rai
 când te-am găsit am spus "aici erai"...
 ce prostesc pare totul acum
 nu e nici început, dar nici final de drum
 nici măcar în vis nu-mi mai apari
 mi s-a uscat tot sufletul, am plâns ce-mi erai..
 e praf peste amintirile astea
 și-mi pare rău, e atât de păcat
 în două organul cel vital l-ai despicat
 inima mea, absurdă, acum doar mai bate
 să simtă, s-asculte, nu prea mai poate
 căci tot ce ai fost tu,
 tot ce ai însemnat,
 mi-a rămas ca un monstru
 și noaptea sub pat
 mi-e frică să mă uit,
 mi-e frică să te văd
 îmi pierd echilibrul și nu mai am timp
 numele tău a devenit venin pe limbă
 orizontul meu te mai cuprinde pe tine ..?
 n-ai vrut să-mi faci rău, nu mi-ai făcut prea bine..

alt(u)

Nu mai știu ce simt

M-au încercat atâtea stări

De-atât, atât de multe ori...

banal, ar spune mulți

dar, te rog, învață să m-asculți

și-ai să vezi cât de frumos pot

să găsesc în nimic

furtuni si potop.

toamna. ploile-mi curg șiroaie pe-obraji

mi-amintesc noaptea că aveai umerii calzi..

îmi îmbrățișai dulce toate mâhnirile

cu tine am vrut să-mi aleg amintirile

sec. nu-mi spune din nou că trebuie să plec

mi-e rău și mi-e plânset

tot sângele-i mut

am vrut să te apăr, am vrut să-ți fiu scut..

m-ai trădat. mi-e inima mică,

eroul, de fapt, 

n-ai fost tu.

am zăcut între un da și un nu

sau între un tu și alt tu...

limbaj

 niște ochi care se uită la tine cu amar
 gust ce-a rămas după toate
 o mână care ar vrea să te atingă
 dar nu poate.
 niște cuvinte blocate, inapte să dea rod
 incapabile de a se metamorfoza
 și de vină e doar tăcerea, grea.
 intimidant, nesimetric mi se așează pe gânduri
 zâmbetul tău.
 atâtea și atâtea rânduri
 scrise, nescrise, spuse și ascunse, aruncate, uitate, țipate, plânse.
 scuze.
 cinci litere simple și juxtapuse
 mă întreb de cât timp între noi
 totul se pierduse.
 

Eva

 îmi vine să plâng, surd
 fără haine îmi stă sufletu-n stradă
 poftiți, dragii mei, toată lumea să-l vadă
 fragilă reprezentare
 a coastelor tale.
 ți-am fost vreodată Evă?
 mă întreb uneori
 dacă mâinile mele ți-au aprins fiori
 și dacă prin gând, seara, alergând alene,
 ți-a stat parfumul meu, în vise și pe gene..
 dezbrăcată, orgolii pentru mine nu mai există,
 iar această încăpățânare oricum persistă
 insistă sunetele să deruleze în cap
 cuvintele tale, mi-ești înger și drac
 din tine m-am rupt,
 m-am lepădat, mi-e bine,
 dar mă întorc iar în lanțuri
 descătușată-n sine
 leagă-mă de tine. suflet.

Trecut

 îmi scrijelesc în celule
 gânduri imune..
 nu știu să-ți explic tot ce am, tot ce simt.
 mă doare cavitatea toracică toată
 aș vrea de la tine și cea mai mică șoaptă
 dar s-a așternut întunericul între noi
 ce zarvă a făcut.. și, uite, câte ploi!
 corpul mi-e amorțit
 zac, ce peisaj morbid
 când degetele-mi stau încleștate pe hârtie
 mi-ai fost atâta timp muză și poezie..
 acum cuvintele toate mi se îneacă
 și durerea asta parcă nu mai pleacă
 nodul din gât
 rămâne tăcut
 și-n obraji am ascuns primul nostru sărut.
 tipic. sentimental și naiv
 poem plăcut, tardiv
 cearceafurile sunt singurele treze la orele astea târzii
 am sperat că nu pleci, am sperat c-ai să vii.
 dar ce rost mai are
 îmi cristalizez dorul, la fel și amorul
 și le vomit.
 trupul meu respinge orice urmă de vid
 silabisind numele tău a nu știu câta oară
 pe buzele mele orice literă începe să doară..
 electrizant, orice vis cu tine îmi pare tentant
 dar refuz
 nu mai vizualizez nimic, nu vreau să te-acuz
 sincronul nostru s-a evaporat
 dar să nu știe nimeni, te rog, fii delicat
 brutală abordare, tu, vai, ce ai ales
 în mintea mea aceasta
 nu are niciun sens.
 nu vreau să-ți fiu povară
 uitată într-o vară..
 ripostez. mi s-au topit cearcănele și mă-ndepărtez..
 mi-am contaminat membrana celulară cu sunete dulci
 să nu îndrăznești cumva să le-arunci
 lasă-mă așa, sunt eu cu alegerea mea
 iar dacă ar fi a nu știu câta oară
 inima mea să încerce să moară
 nu dispera. am grijă tot eu, mereu, de ea
 buretele-absoarbe orice fapt neprihănit.
 mă bucur că ai stat, mă bucur c-ai venit.
 am îndrăznit, în final
 să ne privesc în oglindă
 ce viitor frumos pe noi se perinda..
 până când ai să dispari, ca prin vis
 până când n-ai să mai fii, ai promis.