(ars) poetica

Procesul meu de creație a fost distrus 
uită-mi, așadar, orice cuvânt în plus 
ți-am scris prea multe rânduri, 
am ars prea multe foi 
am aruncat în tihnă 
silabe la gunoi..
mi-am rupt din mine aripi
și le-am pus pe hârtie
am scos suflet și lacrimi
din pură agonie
am murit în fiecare vis pierdut
la fel, cu fiecare vers, ușor, am renăscut
și mi-am creat un fel de invincibilitate
un fel al meu, unic, de-a trece peste toate
peste toate nopțile albastre și reci
peste toate ironiile sorții..
te rog, Cuvânt, să nu-mi mai pleci. 

Doi

lasă-mă să acționez transformativ asupra propriilor construcții mintale

lasă-mă, apoi, să le influențez și pe ale tale,

nu te mai uita naiv și ironic pe geam

gândește-te mai bine la cât de frumoși eram

înainte ca zăpezile astea toate să se așeze peste noi.

am rămas autonomi printre oameni, 

deci, am rămas goi.

reversibilitatea gândirii e tot ce mai am 

hai să fugim aiurea pe străzi, cu spatele

hai să nu mai lăsăm oamenii să ne-audă șoaptele

e o agonie verde între mine și tine

copacii ăștia îmi schimbă tot răul în bine

visez.

mi-ai stimulat la maxim capacitățile,

te-am iubit în toate proporțiile.

și ningea.



Photo credits:Livia Fălcaru-Ambivalence

metrou

omul mut din metrou m-a făcut să plâng

 conștiința mi-a dormit și s-a trezit brusc, ca dintr-un vis urât, un coșmar

 extrapolând, totul în jurul meu devine neclar

 și tind să cred, ca o limită, că avem un limbaj

 înțeles doar de noi, nu de ieri, nu de azi

 integral, mi-am format în zâmbet un groaznic sentiment

 îmi mărturisesc credința, o susțin vehement

 instinctul scăpării din cușca de-argint

 libertatea-ntrebarii, în vis mă cuprind

 și deci, lacrimile curg șiroaie

 nu-i noapte, nu-i frig, nu-i nici măcar ploaie

 e ursit să empatizez cu orice dramă

 orice frică, orice șoaptă, orice teamă

 simt singurătatea acerbă a omului de lângă mine

 simt cum fuge timpul și cum nu mă pot abține

 alerg spre același răsărit nesperat

 sunt dragoste, artă

 născut din păcat. 

son lux

ajutor

simt că glasul meu nu mai poate
să ascundă durerea în noapte
așa că strig, oasele mă dor,
ajutor...
ajutor,
puterile mi-s duse, apuse, răpuse
coastele-s rupte, strânse, înguste
stomacul se strânge, nu pot să respir
mă agăț de o speranță, mă agăț de un fir
din lumina cu care m-am salvat singură de atâtea ori
am crezut că n-o să mai fie nevoie, am crezut că sunt stări
pe care nu voi mai fi nevoită niciodată să le ncerc
durerea surdă se mută din creier în piept.
fiecare celulă din mine se răzvrătește
sângele-n vene parcă gonește
și cad.
nu vă deranjați, stați liniștiți,
mă ridic oricum.
nu mă abat, mă mențin, îmi știu scopul acum
eram tot eu, lumina, la capăt de tunel
și eram tot eu, aceeași, când căutăm un țel.

haos

generația mea a uitat să mai pună frână
suntem cu toții orbi și ne ținem de mână
bicicletele trec fericite deasupra felinarelor gri
suntem încă vii, suntem oare copii?
trăiesc înotând continuu într-un acvariu prost confecționat
am ipoteze și probleme care-ți fac capul pătrat
psihodinamic, pot spune că mă simt ca o particulă în mișcare browniană
la limita haosului sunt atât de creativă
mi se aprind în creier stele, rațiunea mi-e activă
și trăiesc eu, eu sunt Universul, eu respir, eu exist
sunt o generație dusă înainte fără vreun scop precis
vreau să schimb lumea și nici măcar nu știu să încep cu mine
vreau să fac bine, când mă uit în jur
nici nu mă pot abține.

echilibru

 crezi că există stabilitate perfectă?

 că dragostea, în viață, e singura chestie concretă?

 și în cazul acesta, cine ne mai salvează de egoism

 cine ne dă aripi, cine ne taie din timp

 cine integrează sufletele noastre rastite

 în anumite tipare?

 cine ne scoate din orbite

 cine ne dă motivul pentru care trăim?

 cine ne spune când începem

 cine, când ne oprim?

 naivitatea din vocea mea mă face să plâng

 sunt umbra din calea-ți 

 sunt copacul frânt

 așadar, cine

 ne oprește din călătoria asta continuă

 cine știe cum să definească această ingenuă

 și neclară chestiune

 suntem sau nu suntem victimele unei forțe neștiute

 poți face tot ce vrei, poți prelungi minute?

 poți fi tu haos, poți fi eter?

 te poți numi demon, te poți numi înger?

Moartea pixelului

Moartea pixelului 

ce titlu dramatic 
te-ai gândit în timp ce autobuzele treceau fantomatic 
străzile toate au câte un nume 
dar cine le dă glas, și cine le mai spune 
câte dorințe am ars odată cu țigările
lângă trecerea de pietoni
ce oameni buni am fost, și vai, ce demoni
am râs atâtea seri cu pahare de vin
am auzit mai des "hai, mai stai puțin"
n-am înălțat niciun zmeu în acest an
simt că mi s-a scurs viața cât am privit pe tavan
de fapt, simt că mi-a murit viața o dată cu pixelul ăsta
stau cu ochii închiși, aștept momentul oportun
să spun ceva în așa fel încât să nu pară la fel de nebun
tonul vocii mele o să-ți amintească
de banca aia de pe bulevard pe care-ai găsit-o la momentul cel mai bun
deja te-am pierdut, deja nu mai știi ce spun
nu contează, iubește-ți pixelii și taci
oricum nu știi că mergi
oricum nu vezi ce faci. 

Re(gene)rare

faptul că celulele mele 
se regenerează o dată la șapte ani 
și că am ajuns deja 
să fiu pentru a 3-a oară 
o persoană cu totul și cu totul nouă 
mă sperie.
cum să-mi mai regăsesc identitatea, în inexistența ființei mele anterioare?
sunt, în esență, tot eu în oglindă? 

Tu

un singur nume. 
spune-l 
primul la care te gândești, 
primul pe care îl grăiești 
primele litere care-ți apar în minte după somn 
prima bucurie, primul gest, primul om
care ți-a schimbat Universul într-un mod cutremurător
care te-a făcut să plângi și să tremuri de dor
care ți-a lăsat pupilele dilatate de bucurie
care te-a luminat într-un mod în care nimeni altcineva nu știe..
spune-mi sau scrie primul nume
și-ai să știi cine-ți este otrava anume.

Exercițiu de cuvinte

mi-ai adunat toate șoaptele într-o bucată de chihlimbar
ai pornit Pink Floyd, mi-ai mai turnat un pahar
am simțit atunci, cu tine, iluzia unei infinități
privind din mansarda ta, acum, ca-n alte dăți
te rog să mai stai, te uiți și socoți..
ne simțim împreună atât de suprem
parcă o să cădem amândoi, de mână, 'n etern
îți spun numele și întregul Univers rezonează cu mine
e calm și frumos, îmi place, e bine
stau la mansarda ta, nu mai există în lume păcat
îți văd chipul vesel, de doruri dezbrăcat,
nu mai disting între vis și realitate
Tu-mi ești, de fapt, o idealitate
remarc cum, cu nonșalanță
pui atât de frumos lucrurile în balanță
îmi provoci gândirea și simt că nu sunt în zadar
că n-o să rămân pentru tine doar o altă dată-n calendar
că o să ții minte tu, anume,
seara-n care am stat în mansarda ta
și am uitat de lume.

visare

 cu mână întinsă am strâns toată puzderia de stele
 mi-am făcut din ele cercei și inele
 și-am revenit printre muritorii de rând
 mi-am zis "ce gălăgie-i aici, pe Pământ".
 mi-a zâmbit apoi cu drag Luna, nebuna,
 mi-a adus furtuna și am privit cum fulgeră și tună
 Universul întreg îl simțeam cuprinzând
 fiecare umbră și fiecare piatră de pe pământ
 m-am ascuns, inocentă, sub salcia verde
 mi-am zis că sub ea nici Cerul nu mă vede
 și-am adormit cu lacrimile copacului bătrân
 mi-am visat toată viața, mi-am spus ce aveam să-mi spun
 și m-am trezit.
 lângă mine nu mai era nimic de privit.