metafore

aroma de piersică a buzelor tale
a rămas amintire fixată pe papilele mele gustative
valurile vin și trec, câte substantive
se plimbă mirate pe plajă...
tu-mi ești cea mai frumoasă hiperbolă
mă focusez constant numai și numai pe tine, lucrurile din jurul meu exagerează, îți sunt scandalos de loială
se-nserează și tu-mi ești metafora, goală..
flutură vântul prin trestii și e atât de linișite, e atât de bine
te-aud și te văd și te simt doar pe tine
îmi ești creator și critic, te-nalt și te ridic
până la statutul de moft, analitic..
îmbină toate vocalele vorbelor scrise
cu toate consoanele șoaptelor nepermise
și hai să-nfiripăm cea mai frumoasă poveste din Univers
o să-ți fiu muză, iar tu să-mi fii vers..

solitude is bliss

 vreau să nu mai exist pentru câteva minute
 tăcerea mea să nu mai răsune apăsător în urechile nimănui
 vreau să nu-i mai spun nimănui nici vrute, nici nevrute
 vreau să nu-mi mai agăț nici măcar pofta-n cui.
 pustiu, lasă-mă acolo
 doar câteva minute să fiu
 eu și sinele meu, în goliciunea și splendoarea Universului neatins
 de altă ființă sau de alt vis.
 lasă-mă să trec în starea de increat, lasă-mă să mor și să mă nasc.
 (revin după 5 minute, de fapt.
 am prea multe probleme cărora trebuie să le dau de cap)

căldura

vreau să înaintez doar prin căldura îndrumărilor tale 
și străzile să plângă, vai, să plângă atunci când pășim dezinvolt pe cimentul ud 
și numai felinarele or să ne-audă 
sufletele dansând pe-așternuturile reci.. 
becul din sufragerie s-a ars când mi-ai povestit despre valurile de nisip 
care te-au înghițit ușor.
mirosul cald de plăcintă cu mere a ajuns până în dormitor
și-am zis că o să mor, Doamne, că aș putea să mor,
ascultându-te pe tine și toate poveștile din lume
știi să îmi spui orice poveste anume..
până și perdelele au venit mai aproape
și hainele tale mi-au spus că vor să rămână peste noapte
îmi plânge chiuveta și mi-ai dezghețat frigiderul
iar balconul a rămas singurul, stingherul,
neatins de palmele tale, calde sau reci,
să-mi spui cât rămâi, să-mi spui dacă pleci.
vreau să-ți descui în suflet cele mai adânci și-ntunecate secrete
în seara asta o să te învăț pe îndelete
mă fascinează brutalitatea cu care timpul ți-a rămas în privire
și-mi dă speranță când văd în tine atât de multă fericire
din toate visele pe care le-ai ucis până acum,
din toți oamenii cărora ai ales să le spui rămas bun,
din toate melodiile pe care ai ales să nu le asculți până la sfârșit
din toți oamenii din lume,
mă bucur că tu ai venit. 

eu, umbra aceasta

vreau să mă închid într-o umbră 
și să le țip ferestrelor să nu se mai ascundă 
de străzile orașului, senine sau reci 
vreau să fiu o alee pe care mereu doar tu să treci 
și mai vreau, în pustietate, să fiu 
așezată pe un raft, cândva, mai târziu
o carte cu pagini gălbui și-nvechite
pe care-au fost scrise milioane de cuvinte
aș vrea să fiu o carte pe care să scrii toate silabele din lume
aș vrea, pe prima pagină, să am numai un nume
pe care să-l port ca ecou printre celelalte cărți
aș vrea, numele tău, să-mi fie pașaport
și-aș vrea, de-aș putea, numai în suflet să-l port
și toate cărțile din lume să fie retrase
când or să-mi vadă, în capăt, paginile arse. 

real

e o fisură între lumea reală 
și lumea pe care-aș vrea eu să o văd acum 
mi-am luat o cartelă de metrou 
și-am coborât printre oameni plictisiți și plictisitori, din nou 
am fumat sub clar de lună cu tine toate șoaptele 
mi-ai ars pe palme stelele și toate constelațiile
lumea e totuși frumoasă, mai cred și mai sper
deși văd numai ceață, deși în suflete e doar ger
gândesc la figurat, antitetic și aparte
declară-mi pe buze cele mai dulci cuvinte inapte
să se așeze frumos, cu o sintaxă clară
iubesc cuvintele care nu au o formă banală
și te iubesc pe tine pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-ai dat
ce mai contează dacă s-au născut din artă sau din păcat
mi-e clar că totul devine absurd și nefast
noapte. nu mai aud nici măcar un glas.