E dimineaţă. Mă trezesc şi urc scările către sufletul tău. Nu mai bat la uşă, am găsit demult cheia de rezervă pe care o laşi sub preş. Descui uşa şi intru uşor. Sufletul tău e plin de praf, aşa că deschid larg ferestrele, ca în fiecare dimineaţă. Tu ai multe ferestre şi pe fiecare aduni câte ceva : iubire, ură, fericire, prietenie şi aşa mai departe. Tu nu mă vezi. Ai ochii închişi pe patul din mijlocul camerei. Nici nu mă simţi....deschid uşa şi plec. Pun cheia la loc, ca să o pot lua a doua zi. Mă pregătesc să merg pe aceleaşi scări gri şi mă gândesc că tu trebuie să le urci şi să le cobori singur, de atâtea ori...A doua zi dimineaţă aveai toate ferestrele deschise. Îţi vedeam sufletul transparent şi simţeam tot ce ai simţit până acum. Aveai trupul firav, îmbibat de cicatrici. Am încercat să mă ascund ca să nu mă vezi, să nu ştii cine sunt şi ce fac, dar m-ai zărit. Ai venit la mine, mi-ai luat mâna şi ai aşezat-o pe pieptul tău. Atunci am văzut tot : trecutul, prezentul şi viitorul tău. Era vag, însă de ajuns ca să te cunosc destul de bine. M-ai privit în ochi şi ţi-ai mişcat buzele ca să îmi spui ceva. Eu mi-am luat mâna de pe inima ta şi ţi-am oprit cuvintele. Tu ai tăcut, iar eu ţi-am şoptit vorbe blânzi în ureche :
-Nu mă iubi....Aşteaptă să vin să îţi deschid geamurile !
