Telefonul sună. Vroiai de mult să îi schimbi soneria, însă n-ai avut timp să o faci şi, în plus, n-ai găsit alta mai “în trend”. Verşi cana de cafea peste mormanul de hârtii de pe birou, le arunci pe toate într-un colţ al camerei şi într-un final îmi răspunzi. Te întreb ce mai faci şi tu îmi spui că vocea mea sună mai ciudat joia. Nu are sens nimic din ceea ce spui, mi se pare că delirezi şi pentru câteva minute mă laşi să vorbesc singură. Nu pentru că te-aş fi deranjat cu ceva, ci pentru că îţi zăreşti chipul într-o oglindă aruncată pe jos. Îţi vezi ochii mai întunecaţi decât de obicei, cu o nuanţă ciudată de albastru. Apoi îţi aminteşti de mine şi-mi zici că ne întâlnim la o cafea. Râzi, şi fără motiv râd şi eu. Pui câteva haine pe tine, arunci încă o dată o privire în oglinda uitată pe jos şi pleci. Mergi cu paşi mici, apăsaţi şi mă zăreşti în cafenea. M-ai lăsat să te aştept, ca de obicei, însă îmi dai a mia oară un motiv plauzibil pentru întârzierea ta: "Am răvăşit toată casa şi tot n-am găsit umbrela. Până la urmă mi-am pus gluga în cap şi am plecat" . Nu ştiu de ce te mai scuzi, atâta timp cât nici eu, nici tu, nu credem scuzele. Sunt pierderi de timp şi bătăi de cap, nimic mai mult.
Îţi dai jos geaca udă şi începi să-mi povesteşti ce ai mai făcut azi. Îmi spui de cafeaua vărsată şi de oglinda uitată pe jos. Te agiţi, pentru că îţi dai seama că oglinda nu e a ta şi nu îţi aminteşti să o fi uitat cineva pe la tine. Nu ştii de unde a apărut şi mă întrebi dacă ochii tăi par anormali azi. Te privesc, dar nu mi se pare nimic ciudat. Albastrul e banal, nu are nimic ieşit din comun. Apoi îmi zici să îţi privesc buzele. Nici ele nu sunt aşa cum vedeai tu în oglindă: uscate. Îţi comanzi un ceai de tei pentru că, spui tu, te calmează. Îl sorbi cu viclenie, ca şi cum ar fi vrut cineva să ţi-l fure. Lacrimi mici încep să îţi curgă din ochi, tu spui că e de la fumul de ţigară din cafenea, însă eu nu te cred. Ne întoarcem amândouă la tine acasă şi căutăm oglinda. Tu mi-o descrii, însă nici una din noi nu o zăreşte. Începi din nou să plângi, te laşi pe umărul meu şi uiţi de toate. Îmi spui că sunt cea mai tare şi zâmbeşti. Eu caut cu privirea obiectul acela ciudat care ţi-a stricat ziua dar nu-l văd şi pentru o clipă ajung să cred că nu a existat decât în imaginaţia mea. Tu îmi vezi privirea ciudată, şi îmi zici "Nici să nu te gândeşti la asta. Sunt sigură că era aici, pe covorul meu". Eu tac, tu tipi la mine şi cauţi cu disperare oglinda. "Nu mai e aici, calmează-te, te rog" îţi şoptesc eu. O găseşti, mi-o arăţi, însă eu nu văd decât o bucată neagră de plastic. Nici urmă de oglindă. "Vezi ?" mă întrebi tu, însă eu nu mai văd, nu mai simt şi nu mai aud nimic. Pentru câteva clipe mă întreb care din noi a înnebunit cu adevărat.
Zâmbeşti din nou, de parcă ai ştii că eu nu văd ceea ce vezi tu. Te aşezi lângă mine şi înainte să adormi îmi spui : "Mâine vreau altă oglindă".
