Marea

Victor zâmbea. Vântul îi flutura prin părul negru şi cârlionţat. Dar lui nu-i păsa. De fapt, îi plăcea, pentru că îi amintea de versul : " Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt... ". Privea valurile furioase ale mării ce se spărgeau în larg.
- Ai mai fost vreodată la mare, Ana ?
- Da, Victor, am mai fost de-atâtea ori. Defapt, am ajuns să ştiu marea mai bine decât pe mine.
Victor tăcea. Ştia că uneori cuvintele sunt de prisos. Mă luă în braţe şi era de ajuns.
- Îmi place la mare, Ana. Totul e atât de calm şi de plăcut...
De fapt, lui Victor îi plăcea să stea oriunde în afară de camera lui mică, cu pereţi mucegăiţi. Îi plăcea când scăpam de nebunia oraşului şi mergeam cu bicicletele până la mare.
Odată l-am întrebat de ce nu vrea să mergem cu trenul.
- De ce să nu mă bucur de aerul curat de afară, Ana ?Şi de ce să urmez un drum stabilit, când eu am drumul meu ? Chiar dacă nu merg nicăieri, mă pot duce oriunde...